Category: Ganduri


De ce sunt toate Bibliile negre?

Ieri seară m-am nimerit la una dintre bisericile bucureștilor, la slujba Pavecerniței celei Mari, unită cu Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul. Din păcate, recunosc faptul că m-am nimerit! Nu ma dusesem special pentru slujbă ci pentru că aveam treaba cu unul dintre părinții acelui lăcaș, și a trebuit să aștep încheierea ritualului.

Vă aduc aminte faptul că am niște ani de teologie în spate și faptul că, prin dragostea de muzică bizantină, am avut ocazia să adăstez îndelung în lăcașurile Domnului, deci Biserica și ceea ce trezește ea, ca lăcaș, nu îmi sunt elemente străine, chiar dacă nu am mai fost atât de implicat în ultimii ani. Și totuși, spre tristețea mea, aseară nu am reușit să simt aproape nimic, cu ceteva momente de excepție. Și nu pentru că nu eram dispus să mă racordez la ritual și să mă las intregrat de acesta, ci datorită modului în care acesta s-a desfășurat.

O amestecătură plângăcioasă de muzici, pe de o parte momentele susținute de corul bisericii, un cor liniar pe voci, dar un cor care lăsa impresia de meșteșugari, de oameni intrați în biserică pentru a-și face meseriaș apoi intervențiile cântăreților de la strană într-o muzică pseudo bizantină, cu voci triste și necunoscătoare, lipsite de ritm și, mai presus de toate și poate singurul element corect pentru care pot fi judecate, lipsite de bucuria de a cânta. Poate sunt eu prea influențat de stilul corurilor bizantine în care am cântat, de măreția acelui stil adevărat de a psalmodia în biserică, dar unu lucru pot spune cu mâna pe sufletȘ de fiecare dată când am cântat în biserică am făcuto cu o bucurie nestăvilită de a cânta!

Poate că după o perioadă de îndepărtare de mersul regulat la biserică, am privit puțin altfel slujba și am înțeles! Am înțeles de ce este foarte greu ca un tânăr să prindă dragoste de ceea ce se petrece în biserică, de ce un necunoscător nu se poate lăsa răpit, de multe ori nici măcar liniștit sau relaxat de slujbele din majoritatea – din păcate – bisericilor ortodoxe de la noi.

Ca să nu mai vorbesc de intrarea triumfală a câtorva studenți de la teologie -îmi pare rău, băieți, un ochi format vă recunoaște imediat, după haine, după aerul de superioritate pe care îl respirați, de stăpâni ai rugăciunilor și misterelor, aere ascunzând, de cele mai multe ori, o incultură crasă dar o și mai proastă creștere! Inutil de adăugat că cei cinci studenți făceau cea mai mare gălăgie din biserică.

Au fost însă și momente în care am simțit ceea ce trebuia! În fapt, nu știu dacă există un ceea ce trebui în biserică, însă momentele sincere și curate le recunoști după freamătul ușor din piele ca în urma unor mici revelații, după liniștea pe care o respiri preț de cîteva secunde. Aseară, aceste scurte momente au fost cele în care a ieșit Arhiereul din altar. Petre Țuțea spunea că pentru creștin, Sărbătoarea punctează timpul și Templul (Biserica) punctează spațiul. Ei bine, aseară, aparițiile arhiereului au punctat diafan spațiul în care mă aflam. În veștminte negre, maiestuoase, cu marginile aurii (în perioada Postului Mare veșstmintele de slujbă sunt negre sau de nuanțe închise, simbolizând perioada întunecată prin care trecem înainte de Înviere), a adus acea umbră de simirnă și tămâie, acea senzație interioara, preț de câteva secunde, de corectitudine a universului în care trăim. Îmi este foarte greu să exprim în cuvinte senzația de îmbrățișare cu o tradiție puternică și sublimă pe care am simțit-o în clipele în care m-am aflat în preajma sa.

Și a mai fost un moment plăcut. Exact când mă pregăteam să plec, am zărit în vitrina pangarului o Biblie, care m-a atras prin …veți vedea mai jos prin ce. Era Albă! Albă ca o declarație sigură pe sine, ca amintirea unei după amiezi de duminică într-o mănăstire! Mi-a plăcut atât de mult încât am cumpărat un exemplar pentru nașii mei! Aș fi luat mai multe dar…era ultimul!

În lumina a ceea ce am simțit ieri seară în acea biserică, și a gândurilor cu care m-am împrietenit pentru câteva ore mă întreb acum: De ce sunt toate Bibliile negre?

Misterul Regelui – Despre scris

Buzele tale sunt rosii ca marul!

A fost prima mea portie de literatura pe care mi-am gatit-o singur in viata. Eram in clasa intai, si dupa ce o privisem o recreatie intreaga in curtea scolii alergand si zambind altori fericiti – fericirea e de ne onceput atunci cand privesti singur, din colt – am simtit ca TREBUIE! Trebuie sa exprim, sa scot din mine, sa dau ceva afara din pofta dinauntru. Si atunci, pe un colt rupt dintr-un caiet cu sentimentul ca perturb ordinea universului, am scris primele mele versuri, despre buzele ei :) Opera a fost depusa pe sifonierul de acasa, pana ce tata a descoperit-o cativa ani mai tarziu.

Este – din cate ma ajuta memoria – prima mea experienta legata de scris. Am retrait-o recent, cand am inceput sa citesc Misterul regelui – despre scris a lui Stephen King. Este o carte mica dar extrem de sincera – aici se inrudeste cu absolut toate cartile lui Stephen King. Asa cum o spune si titlul – acela adevarat, trecut ca o adaugire rusinoasa, nu primul si pompos, impus probabil de ratiuni editoriale – este o carte… Despre scris. Despre cum a inceput el sa scrie, cu ce ganduri si cu ce mijloace, cum a devenit aceasta activitate o componenta definitorie a vietii, ce i-a adus, ce i-a dovedit, cum a ajuns sa o faca acum. Cu sinceritatea sa sfatoasa, King ataca toate intrebarile pe care un tanar scriitor in cautarea succesului le pune, de la cele ce tin de ideologie, pana la cele ce tin de mecanica acestei revarsari de suflet care este scriitura. De la gasirea ideilor interesante pana la locul din casa in care te poti apuca sa scrii, de la Adverbul nu iti este prieten! pana la oarece notiuni mai complicate de stil si nunanta, re unosc ca lucrarea ramane ceea ce Stephen reuseste sa produca de fiecare data – o lectura placuta, cu acel aer de lejeritate pe care il regasesti in orice carte a sa, si care nu vine din stilul simplist de a scrie, ci din marele lui dar: pare ca scrie sau a scris special pentru tine.

Recunosc faptul ca m-a ajutat in anumite intrebari mai mult decat cursul de stilistica din Facultate si cele cateva ocazii pe care le-am avut, de-a lungul vietii, sa schimb propozitii si formule de adresare cu scriitori consacrati. Si ceea ce este mai important, probabil ca asta si-a si dorit in primul rand, m- a linistit si mi-a redeschis pofta de scris.

In rest…misterul regelui este, intr-un anume fel, cam pe unde e si enigma Otiliei. Adica nu este, de fapt, niciun mister si nicio enigma. Dar, cel mai bine, sa il las pe rege sa va spuna in cuvintele lui…

Hai sa lamurim un lucru chiar acum, bine? Nu exista Depozitul de Idei, nici Centrala cu Povesti, nici Insula Bestsellerurilor Ingropate; ideile pentru povestile bune par sa vina literar,ente din nimic, iti cad in poala din senin [...]. Datoria ta nu e sa gasesti acele idei, ci sa le recunosti atunci cand se arata.

20120226-110610.jpg

Just Steve Jobs and Bill Gates…

Orice s-ar spune, ei rămân dincolo de clasificări și clasamente, așa cum lumea noastră rămâne așa cum e, datorită lor!

Radu Beligan ar trebui să fie acasă în orice teatru din România!.

V-ați gândit vreodată cam cât i-ar trebui Planetei Terra să se vindece de orice rană provocată de oameni? Ei bine, în cazul în care omenirea ar dispărea în totalitate în urma unui cataclism, iată cam cum s-ar petrece lucrurile…

Ceea ce trebuia sa rostesc…

9.192.631.770! Vă spune ceva numărul? Reprezintă perioada de radiații a atomului 133 de Cesiu (tranziția între nivelurile 2p și 5d). Nici aceasta nu vă spune nimic? Este unitatea de măsură pe care o folosesc oamenii de știință în zilele noastre pentru a măsura cu exactitate…O SECUNDĂ! Vă dați seama?! Nu aproximativ nouă miliarde, nu nouă miliarde o sută nouăzeci și două de milioane și ceva, nu! Exact 9.192.631.770 J De la lună până la pământ, o rază de lumină face exact 1.65 de secunde. Lumina care pleacă de la soare are nevoie de 8 minute pentru a ajunge până la noi! Așa că lumina apusului pe care îl vom vedea în aproximativ 2 ore este deja bătrân de 8 minute, așa că într-un fel, trăim in trecut J Vi se pare puțin 8 minute? Cea mai apropiată stea de noi, PROXIMA CENTAURI se află la 4 ani lumină. Nici asta nu pare prea mult…doar că un an lumină înseamnă, de fapt, 9.46 de trilioane de kilometri. Vă aduceți aminte când eram mici și voiam să exprimăm o sumă imensă și spuneam n catralioane de catralioane? Ei bine, cuvântul trilion chiar există, și reprezintă o mie de miliarde. Cu alte cuvinte un an lumină…9.46 de mii de miliarde de kilometri…

            Majoritatea celor de aici ne vedem la față pentru prima oară după 15 ani! Cum să încep să măsor această distanță? 15 ani…mi se pare incredibil că avem la dispoziție instrumente de măsură cu o precizie excepțională care pot măsura a miliarda parte dintr-o secundă…dar nu există aparat de măsură pentru emoția pe care o simt acum!  Avem telescoape care văd la 13 miliarde de ani lumină dar nu există aparat care să vadă punctul în care noi am încetat să fim copii și am început să fim adulți! Putem măsura cât cântărește un atom, dar nu există unitate de măsură pentru intensitatea primului sărut! Știm cu exactitate ce reacții chimice se petrec înlăuntrul nostru ducând la apariția unei lacrimi…dar nu exista cine să ne spună pragul de durere sau de fericire care duce la nașterea unei lacrimi…

            Am putea spune că ne-am despărțit copii și ne revedem adulți!

Dar și asta e relativ…dacă ma privesc prin ochii mei nu știu ce sunt…dacă ma privesc prin ochii voștri sunt Cristinel, cel care venea la școală în pantaloni scurți și pantofii militari ai tatălui meu. Dacă mă privesc prin ochii soției sunt cel alături de care a decis să trăiască…dacă mă privesc prin ochii mamei mele sunt, și voi fi până la 80 de ani, un copil…

            Biologic, chimic, anatomic, nu mai există nicio celulă în corpul meu din ceea ce eram acum cincisprezece ani…și totuși, undeva în mine, dincolo de celule, probabil undeva pe lângă pancreas, în ceea ce numim suflet, se află în mine tot ceea ce am trăit atunci și de atunci. Se află privirea doamnei diriginte când nu recunoșteam niciunul dintre noi, care am spart paharele la Cumpătul! Undeva în mine se află pereții aceștia și aceste ferestre…(Horia Bernea, fostul director al Muzeului Țăranului Român povestește cum, plimbându-se printr-un sat, trecând pe lângă o casă țărănească care tocmai se demola, a vrut să cumpere de la proprietari o fereastră, pentru muzeul la care visa. Țăranul s-a învoit ușor însă femeia a început să urle și să spună: Cum să dau această fereastră! Aceasta este fereastra prin care am privit lumea toată viața mea!) Tot la fel, priviți aceste ferestre…în ele sunt înghețate și acum privirile fiecăruia dintre noi! În acești pereți, ca și în noi, se află undeva, indiferent cât de des ne gândim la asta, strigătele și șoaptele noastre, poate primele declarații de iubire, sunetul clopoțelului pe care îl vor mai auzi copiii noștri (asta dacă nu evoluăm și ajungem să primim sms că s-a terminat ora, sau să vibreze banca la început de recreație).

            Noi, fiecare în parte, suntem suma a tot ceea ce am trăit până în acest moment. Unii ar spune că atunci când ne-am văzut ultima oară am pornit fiecare pe un drum…nu aș fi de acord! În fiecare clipă începem mii și mii de drumuri noi…când am spus prima oară Te iubesc! am început un nou drum, când am făcut prima oară dragoste am început un nou drum, când am ajuns la altar, când ne-am privit copilul zâmbind, astăzi dimineață…am început un nou drum, prin însuși faptul că trăim!

            Ceea ce este minunat e faptul că, după 15 ani, am ajuns în acest punct în care, pentru câteva ceasuri, drumurile noastre se intersectează din nou! Și dacă tot suntem în mijlocul acestui miracol, să spunem mulțumesc doamnă dirigintă pentru ceea ce suntem acum, și să ne mulțumim și unii altora, pentru că toți, fără să ne dăm seama, am contribuit undeva, cândva, la ceea ce tu, sau tu, sau tu, sau eu…suntem acum!

Mai trăim într-o lume corectă?! Mai este decent universul aceseta? Și, deja, nu mai aduc în discuție dacă există Dumnezeu sau nu, nu mă raportez la vreun sistem imuabil, pur și sacru de valori, ci pur și simplu ma raportez la specia umană, ai cărei indivizi au conștiință de sine. Spunea bine un istoric recent Omul este ființa conștientă de sine…dar Omul contemporan nu mai este conștient decât de sine! Nu mai știe nimic de ce este în jur! Sau cum spunea J. P. Sartre : Ceilalți! Iată iadul!

Priviți reportajul de mai jos și răspundeți singuri: Mai trăim într-o lume corectă?

Prin Apuseni…

Il meritam! Cu varf si indesat meritam un concediu dupa doi ani de zile plini de venimente si … iata-ne in Apuseni! Am ales Albac, la recomandarea catorva prieteni si inspiratia lui Flori care, fiind femeie, nu s-a inselat :)

Drumul in sine a fost o mica excursie plina de satisfactii (Bucuresti-Pitesti-Rm. Valcea-Sibiu-Sebes-Alba Iulia-Campeni-Albac), iar cei care si-au lasat oarecand increderea pe rotile unui BMW, pe un drum virajat, pot cunoaste :)

Notasem de acasa cateva nume de pensiuni, cateva numere de telefoane, aveam in minte oarece poze cu camerele, tot ceea ce urmaream e sa fim undeva oarecum in mijlocul Parcului National Apuseni, aproape de padure si intr-un loc de unde sa putem lesne iesi sa vizitam si sa vedem cat mai multe. Ne-am oprit in Albac, la Pensiunea Aurora. Voiam sa avem o camera pentru 7-8 nopti, aici am gasit deocamdata pentru numai 5 zile, insa ne-a placut de la bun inceput atmosfera si am ramas. Si n-am facut rau. Camera 80 de roni pe noapte, si pentru inca 50 de roni de persoana pe zi un mic dejun si o cina…ca-n povesti. Imi sarisera de la bun inceput in ochi niscaiva diplome si trofee castigate la concursuri locale de gastronomie asa ca…am ramas! Cei care ma cunosc stiu de ce :D

Rasfatul bucatelor a inceput cu prima cina: clatite cu ciuperci si verdeata (specialitatea casei), indesate zdravan si intarite ca sa faca pat bun celor ce aveau sa urmeze, ciorba de fasole verde frageda si curata cu smantana, porc mistret cu dulceata de afine slaba in zahar ca sa nu manjeasca zadarnic vanatul si o prajitura de casa cuminte, nu exploziva, cu ceva fructe usoare ca sa lege tot ce a fost inainte! Micul dejun inseamna aici o masa plina cu de toate: telemea in bucati mici si usor de infruntat, branza de burduf in rondele de ardei gras si rosu, caltabos, drob, carnaciori de porc afumati, omleta, salamuri crescute si uscate in propria camara (aici nimic nu este din comert), unt cu multe, multe grasimi…si altele…

In afara de mancat, am si apucat sa vizitam ceva pe aici…ieri am fost la pestera Poarta lui Ionele si Pestera Scaricioara….azi la casa memoriala Avram Iancu, Dealul cu Melci si jumatate din drum pana in satul lui Horea…ne-a intors frica de ploaie dar…o luam de la capat maine!

Muzica ingerilor…

In fata tronului divin, ingerii canta Bach, iar cand sunt intre ei canta Mozart… as adauga ca atunci cand se roaga canta muzica psaltica. Duminica, 10 aprilie, dupa mai mult de 10 ani, am cantat din nou in biserica muzica ingerilor…Corul NECTARIE PROTOPSALTUL, la aniversarea de 10 ani. Au fost momente curate si limpezi pe care numai intalnirea cu tine, cel de alta data, ti le poate oferi…a fost bucuria reintalnirii cu Sorin si Virgil, cei doi colegi de Seminar alaturi de care solfegiam in fiecare pauza ultimele partituri pe care pusesem mana, dezbatand cu foc despre scara corecta a glasului al doilea si diferenta dintre Psalmodia si corul lui Vasilikos…a fost revederea cu Valentin Gheorghe, acum stabilit la Londra, si pe care in copilaria noastra il numisem Gheorghios, un nume mai potrivit cu felul in care canta…a fost reintalnirea cu timbrul dulce al lui Mihail Buca si nostalgia premlor cantari pe care le faceam cu corul lui, clandestin, pe la manastiri prin tara, in perioada in care muzica bizantina era inca acuzata de…grecisme…voi mai vorbi despre aceasta perioada si despre muzica aceasta….deocamdata, Slava de mai jos…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 233 other followers