E tacere…

Tăcere-i în lume, în noi și-n icoane,

iubito, cu ochii de marmură caldă,

tăcere-i și-n îngeri! Nici ei nu mai strigă

când ies din biserici și-n ceruri se scaldă…

Tăcere-i pe străzi, când adie mireasma

iubirilor frânte în aripi de ceară,

nu pașii se-aud, răscolind felinare,

ci doar vreun sărut, ce-a uitat să mai moară…

(fremătând carnea vie din tulburi icoane

adoarme în noi fără de lumânare,

putrezind ca un vierme hrănit cu cenușă

ce doare și doare…și doare…și doare…)

Manual de rostire parinteasca

Mama,

cum sa-nvat sa spun aceste litere fara sa plang,

sau sa rad nebun la stele ca un pui de om natang?

In ce sens sa-ncep rostirea ca pe limba sa se scurga

fara ca un fir de lacrimi de la spate sa-l ajunga…

Intre dinti il mestec tare si-i tot apa. Nu-i cuvant

ca sa fiarba ca acesta, nici in cer nici pe pamant!

De-l soptesc, de-l urlu aspru si-ntre pietre daca-l leg,

el tot cade ca o ploaie ce doar fiii o-nteleg.

Si de-ar fi sa torn in sange toata vita dintr-o crama

tot n-ar fi asa betie cum e numele tau, mama!

Ca-nvatam a-l spune tainic inainte s-avem glas,

ne nastem cu el in carne ca un semn de bun ramas,

ca asa e rostul asta – ca un suflet de nebun -

ca de cand ne canti de leagan parca ti-ai lua ramas bun.

Mama, cata pace este sa mai pot sa te rostesc

fara ca sa inchid ochii si in gand sa te privesc,

si ce tulbure ideea ca nu esti din os de zeu,

sa traiesti cat sapte ingeri, sa te stiu aici mereu…

Stiu, sunt vinovat in fapta ca prea rar avem regrete,

ca eu am costum de stofa iar tu nu bei cand ti-e sete,

stiu, ti-e poticnit si somnul, te trezesti si-acum de frig,

dintr-un vis cu mine-n scutec, ca mi-e rau si ca te strig,

si cu crestetul fierbinte spui un acatist umil -

undeva, adanc in tine, stiu ca inca sunt copil.

Mama, inger de nevoie, dorul trupului de cald,

praf esti pe argintii lumii care pentru jertfa cad.

Sa ma-nveti, draguta doamna, cum sa te iubesc cinstit,

cum sa te rostesc anume ca pe-un cantec linistit,

cum sa te alint! Acuma, cat de-a viata te mai joci,

sa te strang la pieptul lunii pana simt ca te sufoci!

Sa te-mbratisez aiurea, sa-ti zambesc fara motiv,

caci e dreptul tau de mama, chiar daca un drept naiv!

Sa n-ajung in ziua care, catarat pe-un fir de teama,

sa intreb catre Scriptura: Adame, cui i-ai spus MAMA?

Miraculos…

Miraculos…ca o durere fara trup

mi se deschide ca o rana dor nebun,

imi putrezesc ideile ce n-au putu sa creasca

si ca pe riduri de icoana le adun;

 

Admonestat de noptile pierdute

mi-e jena cateodata de apus

- insangerat pridvor catre un templu

in care nu mai am nimic de spus.

 

Mi-e dor de mine insumi ca de-o scara

pe care ma urcam sa inteleg,

aveam o foame dulce sa crap taine,

ca si cum Dumnezeu n-ar fi intreg.

 

Era o liniste de jar intre ferestre

si-o doina de arhanghel se-auzea;

atamaiam cu o tigara universul

si ma impartaseam umil dintr-o cafea…

 

In prietenie desfranata cu secunda

ma pripaseam intre luceferi si orgii

si nu clipeam cand ma certam cu sfintii

si, doamne, cum uitam ca nu sunt vii!

 

Miraculos, ca o durere fara trup,

imi sangereaza sec organele pierdute,

le-am amputat pe un fundal maiestuos

la un concert de doine si balade mute.

Psalm de noapte

Te caut noaptea-n lacrimă de heruvim,

îmi este dor de tine, nu mă tem,

mă-ntorc mereu să mă topesc în ploaie,

ne regăsim la marginea furtunii

vorbind în cântec fără versuri şi refren…

mi-aduc aminte noaptea fără apă

şi setea-nfierbântată din cuvinte.

nu ne-am vorbit de-atunci decât atâta:

să-ţi cer odihna din blestemul stors,

aş vrea să strig ce n-am strigat atunci

un strigăt fără lacrimi şi întors!

doar eu mai ştiu că tu m-ai făcut noaptea

şi n-ai văzut că-s mic şi pot să cad -

cădeau atunci ai tăi din nebunie -

simţeam atunci rărunchii mei cum ard

când mi-am supus copiii la-ntuneric.

se sfâşie natura să-I adape

cu sete izvorâtă din sicrie.

sunt primul om ce tace-n faţa ta

în rest toţi cred că au ceva să-ţi spună…

eu ce-aş mai zice când mi te arăţi

cu trupul de pe cruce-n loc de lună?

noaptea, odihna cumine a gândului rău,

când mă simt pregătit să te vreau

când aş vrea să aud ,, nu te teme!”

şi-apoi ne trezim niciodată găsiţi

eu prea târziu iară tu prea devreme…

între ieri şi azi, Doamne, mi-e îngerul prins,

niciodată desprins de pământ,

îl trimit nesfârşit doar o palmă mai sus,

el se-ntoarce obosit niciodată ajuns,

cu aripa brăzdată de-un fulger.

Informatii…

sunt vampirul
propriei inimi
mă hrănesc cu iluziile supurând
pe pereţii interiori ai cărnii…

zvârcolit,
mă adulmecă amintirile 
ca nişte infecţii cu colţi…

dar…ai dreptate,suflete!
cerul e obositor,
până şi Hristos
a avut nevoie
preţ de o viaţă
să se coboare pe pământ…

Vis de-al lui Cioran…

Am visat un vis de-al lui Cioran. Sarpele nu avea niciun rost acolo. Statea tacut si manca din pamant. Dar cu ce drept isi taraia organele si imbacsea cu veninu-i inaripat cararea aceea nebatuta de sfinti? Parca vazuse totusi niste sfinti, pazeau carnea a doua suflete ce faceau dragoste atat de vartos ca au rosit misticii si s-au schimbat la fata. Nu isi imaginase ca muzica lui Bach poate suna atat de bine si cantata de ingeri. A pus o icoana la gramofon, s-a lasat pe spate si se desfata mirosind zborul diafan al lacrimilor. Lumina stravezie de amurg se putea impaturi cu mana, iar inteleptii s-au invelit cu penumbra revelatiei si au inceput sa stranga sangele curs in numele lui Hristos pe siraguri de indoieli pe care le purtau la gat ca pe niste metafore.

S-a ridicat de la masa tacerii, si-a luat porfira pe dansul si ridicand cortina a inceput sa vorbeasca. Piesa a fost demascata usor iar fetele si-au plecat capetele rusinate, nu mai avea rost sa se ascunda: erau femei! Cei din tribune l-au aplaudat spunandu-i ca e ultimul. Dar lui nu-i pasa, se ridicase de la masa tacerii numai spre a-si usura propria durere. Cortina trebuie lasata, le spunea tuturor. Eu o pot face oricand. Dar o pot face si maine…

Cand sa iasa, o femeie il prinse de umar si incerca sa-l opreasca. Tu esti Shakespeare? o intreba. Nu! Atunci lasa-ma! Dupa cativa pasi il apuca plansul pentru ca ii vorbise urat lui Dostoievski.

Batranul l-a oprit si i-a spus: Pot sa va rog ceva? Nu suporta rugaciunile asa ca s-a ridicat imediat de la masa. S-a intors catre copilul ce tocmai se ridicase de la masa si i-a spus de o suta de ori: Te urasc! Apoi a fugit in camera si a scris de o suta de ori: Te urasc! Ciudat, parea ca-l iubeste mai putin. A iesit in strada si a inceput sa biciuie stelele pana au cazut. Apoi le-a strans frumos pe toate si le-a impartit femeilor care cerseau mangaieri si sublimuri.

Se plimba cu cei doi tineri pe marginea padurii. El spunea ca toti cunoscutii ii sunt in padure, el e singurul ce vrea sa mearga spre campie, fara umbra si blesteme deasupra, fata in fata cu cerul. Asa se putea rafui in pace. Pana la urma a pierdut: lupta cu Hristos nu e usoara iar sfintii cand ii luau partea, cand isi frecau barbile de urletul lui.

Cei doi tineri se intreceau in a-i castiga prietenia. Unul ii tot pipaia coasta, celalalt cauta neaparat o franghie. Curva de la coltul strazii l-a sarutat si apoi i-a cerut pretul…treizeci de arginti.

Muzica mea…

Respiratie neregulata

Mort de foame, trist, inmiresmat
mi-am batut umbra in cuie pe cruce
si m-am imbatat…

dureros de dulce curge
lacatul de la mormant
si mirosul tau impunge
tot ce-am reusit sa cant…

mi-e foame de carne, de dresuri vechi albe…
mi-e dor de-o iubire putrezita-n ghiveci…
mi-e scarba de rasul papusilor coapte
cand te-apropii…ma…. transpiri si pleci…

am un pat de tamaie aici, si balsamuri
ma ung tarfele ingropate in mine,
scuip cu sange si piatra pe geamuri
spre maine….spre tine…

Minus…

Sase grade sunt

afara,

pe geam, pe pervaz,

pe cer,

pe urechi,

pe usi, pe pereti,

pe ochii izbiti de carne…racoare…

minus noi doi…

fara nori, fara ceata,

despuiati ca un mort fara fata

si doare…