Mama,

cum sa-nvat sa spun aceste litere fara sa plang,

sau sa rad nebun la stele ca un pui de om natang?

In ce sens sa-ncep rostirea ca pe limba sa se scurga

fara ca un fir de lacrimi de la spate sa-l ajunga…

Intre dinti il mestec tare si-i tot apa. Nu-i cuvant

ca sa fiarba ca acesta, nici in cer nici pe pamant!

De-l soptesc, de-l urlu aspru si-ntre pietre daca-l leg,

el tot cade ca o ploaie ce doar fiii o-nteleg.

Si de-ar fi sa torn in sange toata vita dintr-o crama

tot n-ar fi asa betie cum e numele tau, mama!

Ca-nvatam a-l spune tainic inainte s-avem glas,

ne nastem cu el in carne ca un semn de bun ramas,

ca asa e rostul asta – ca un suflet de nebun -

ca de cand ne canti de leagan parca ti-ai lua ramas bun.

Mama, cata pace este sa mai pot sa te rostesc

fara ca sa inchid ochii si in gand sa te privesc,

si ce tulbure ideea ca nu esti din os de zeu,

sa traiesti cat sapte ingeri, sa te stiu aici mereu…

Stiu, sunt vinovat in fapta ca prea rar avem regrete,

ca eu am costum de stofa iar tu nu bei cand ti-e sete,

stiu, ti-e poticnit si somnul, te trezesti si-acum de frig,

dintr-un vis cu mine-n scutec, ca mi-e rau si ca te strig,

si cu crestetul fierbinte spui un acatist umil -

undeva, adanc in tine, stiu ca inca sunt copil.

Mama, inger de nevoie, dorul trupului de cald,

praf esti pe argintii lumii care pentru jertfa cad.

Sa ma-nveti, draguta doamna, cum sa te iubesc cinstit,

cum sa te rostesc anume ca pe-un cantec linistit,

cum sa te alint! Acuma, cat de-a viata te mai joci,

sa te strang la pieptul lunii pana simt ca te sufoci!

Sa te-mbratisez aiurea, sa-ti zambesc fara motiv,

caci e dreptul tau de mama, chiar daca un drept naiv!

Sa n-ajung in ziua care, catarat pe-un fir de teama,

sa intreb catre Scriptura: Adame, cui i-ai spus MAMA?